O carte în loc de terapie

Am să încep cu un disclaimer prin care zic că o carte, oricât ar fi ea de bună, nu înclouiește terpia și cred că toți am beneficia de câteva ședințe de terapie în diferite momente din viață. DAR

O carte scrisă bine, cu atenție, cu bândețe și cu multe cunoștințe, te poate purta prin niște procese și prin niște gânduri ca o sesiune bună de terapie. Aș zice chiar că „Totul e în regulă în mine și în lume” e un fel de taste-test de terapie. 

Să vă zic cât mi-a luat s-o citesc? N-o să mă credeți! :) 

Am început-o în Ianuarie. Și într-o singură zi am citit exact 184 de pagini. Apoi am pus-o jos și nu am mai putut s-o ridic până azi, 26 August. 

La pagina 176 e „Cînd a plecat mama-mare”. Am citit textul și în 2019 când îl publicase Petronela pe blog. Dar atunci încă o aveam pe Mama (bunica, ungurește). Acum n-o mai am. M-au lovit cuvintele în plexul solar și am plâns în hohote. A fost un plâns de care aveam nevoie. Un plâns atât de bun. Un plâns de care mi-a fost frică mult timp. Și un plâns care m-a făcut să-mi fie frică să mai citesc. 

Am plâns și pentru că pe atunci terminasem o tură de terapie care m-a dus pe niște drumuri la care nu mă așteptam. A fost a doua oară când am intrat în terapie. 

Prima dată m-am pus pe treabă pentru că eram atât de deconectată de corpul meu că am făcut o infecție la rinichi pe care am ignorat-o o săptămână, nu beam apă mai deloc și uitam cu totul de mine în fața calculatorului într-o stare de hyperfocus în care nu exista foame, nu exista sete, nu existau emoții, dar existau task-uri pe care trebuia să le fac, eseuri pentru facultate, orice îmi aducea un sentiment de reușită, succes, restul nu prea conta. Am avut noroc să găsesc un program prin care am beneifciat de 6 ședințe de terapie gratuite. Atunci terapia m-a ajutat să înțeleg de unde vine treaba asta - descoperisem că sunt „achiever” conform categoriilor de personalitate Enneagram - cum mă auto-distrugeam într-un fel de job/voluntariat în care nu mă simțeam apreciată dar dădeam 400% doar pentru că puteam și, cu un drum, m-am apucat de Yoga și am început să îmi fac un check-in ocazional despre gândurile mele, sentimentele mele și senzațiile mele corporale. 

A doua oară, la finalul lui 2024 când am dat de un alt program cu 6 sesiuni gratuite pentru persoane sub 25 printr-unul dintre joburile mele de acum, am intrat ca să profit de ocazie și pentru că îmi doream să văd cam pe unde eram din punct de vedere emoțional. Lucrez cu tinerii într-un grup de suport pentru fete și lucrez cu tineri un pic mai mari, studenți, într-un proiect împotriva violenței sexuale într-o universitate. Plus alte proiecte mai mari sau mai mici în care mă bag. E muncă pe care o iubesc dar care vine de multe ori cu foarte multă pasiune și compasiune și empatie. Așa că voiam să văd cât de bine mă gestionez. Mă gestionam bine, nu asta era problema (aparent). De fapt eu duceam în mine un doliu continuu după bunica mea care plecase în 2023. Un doliu care mă acrea uneori, un doliu care mă obosea, un doliu pe care nu-l înțelegeam. 

Se pare că pentru mine Mama și Tata au fost niște adulți foarte importanți. În primul rând, relația lor mi-a făcut loc și mie. Erau ei doi - Philemon și Baucis - dar am avut și eu un loc foarte important între ei. De Mama am fost eu și mai apropiată. Aveam glumele noastre, semănam mult ca personalitate și pur și simplu ne-am lipit. Așa că pe Mama de fapt am început s-o plâng când s-a dus Tata, în 2022. În terapie am înțeles cât de importanți mi-au fost și cât de multă siguranță și confort găsisem în ei. Au fost și sunt în continuare pentru mine un model de iubire sinceră și adâncă. Un model pe care îmi place să cred că îl duc și eu mai departe. 

Am descoperit multe în terapie despre cum procesez emoțille (sau cum fug de ele). Am înțeles că, de exemplu, grija mea față de plantele din casă sau plăcerea mea de a face prăjituri sunt niște feluri de a mă conecta cu Mama și de a duce mai departe sentimentul de siguranță pe care îl asociez cu ea. Și e perfect în regulă. Încet-încet, am învățat să-mi dau voie să simt ce am de simțit. Femeile care m-au crescut și m-au format - în special mama (Mami) și bunica (Mama) - sunt/au fost femei puternice. Mami, mai ales, e persoana care duce în spate povara emoțională a tuturor celor din familie împreună cu toate poveștile de pe fiecare ramură a arborelui familiei. Îi calc pe urme, dar încerc o abordare un pic diferită.Lucrez la a redefini un pic cum arată puterea asta. Până la tura asta de terapie am ținut mult în mine, dar mi-am dat seama că nu pierd nimic dacă simt și procesez o durere ca mai apoi să pot, în continuare, să fiu sprijin și pentru alții. 

Și de asta am plâns în hohote când am ajuns la pagina 176.

A fost terapie curată să citesc cartea asta. Bineînțeles că experiențele fiecăruia dintre noi și experiențele Petronelei sunt diferite. Dar asemănări sunt. Multe. Cu diferite bucăți. Pentru mine a fos timportant să citesc despre relația cu sinele, despre overthinking, despre munca excesivă, despre relațiile transgeneraționale și cum purtăm noi de fapt bucăți din strămoșii noștri. Am mai înțeles niște lucruri și despre relația cu mama mea și cum relația cu mama ei (pe care eu nu am cunoscut-o) a avut impact asupra mea. 

Asta cred că e cea mai off-topic recenzie de carte. Cartea a fost mai mult un fel de vehicul Proustian prin care să vorbesc cum a fost în terapie. Dar cred că, de fapt, și asta zice multe despre cartea Petronelei. E superb tot ce a scris. O mare parte este ancorată în viața ei și în experiențele ei. Dar există și multă teorie, multă terapie (să zicem), care te invită să te uiți un pic și înauntrul tău și să te întrebi cum arată pentru tine lucrurile. De exemplu, secțiunea „Feminin, masculin” mi-e plină de notițe și întrebări de la mine pentru mine. Pentru unele am răspunsuri, pentru altele mai caut. E o carte care vorbește deschis și sincer despre multe - așa cum se întâmplă și în terapie. E o carte pe care nu-i rău s-o parcurgi cu un creion în mână, poate și un jurnal (dacă nu vrei să decorezi fiecare pagină cu întrebări și simboluri). 

Vreau să mai zic și că am simțit cartea asta un pic diferit de toate celalalte. O citesc pe Petronela de prin 2018. Am citit „Privind Înauntru” când a apărut și cred că poate ar fi fain să o recitesc. Se vede câtă pregătire profesională a acumulat Petronela de atunci și până la „Totul e în regulă în mine și în lume”, dar mi-a crescut și mie lobul frontal și văd altfel lucrurile. Am trecut și eu prin niște dezvoltare personală și terapie. Și mi-a plăcut mult cartea asta. Chiar dacă mi-a luat 8 luni s-o citesc - n-a fost vina cărții, nici a autoarei, a fost vina nevoia cititoarei să-și dea timp să-și așeze emoțiile. 

N-am scris demult un articol așa lung. Se simte că am avut nevoie să procesez un pic relația mea cu cartea și cu tot ce a zgâlţâit în mine. Oh well…