Dor de firesc... - „Ophanim”, Ana Barton

… lumea s-a denormalizat cumplit în ultimele zeci de ani,

mai puțin ea (Mamifera), așa că oamenilor, fiindu-le atât de dor de firesc,

n-o uită nu pentru că are ea ceva ieșit din comun, ci tocmai pentru că n-are. E întâlnirea lor cu normalul, una extraordinară.

(„Ophanim”, Ana Barton, 2022, p. 32)

Așa e și Fane - Ophanim - o carte simplă, normală, dar unică și complicată în felul ei. Într-o lume în care literatura trebuie mereu să fie despre Ceva, să se întâmple Ceva, să te țină Acolo, cartea Anei Barton e despre un Om și-atât. Sigur, Fane este un Om special, dar scopul lui nu este unul fix către care să se îndrepte timp de 300 de pagini, Fane doar există, iar lumea există în jurul lui.

Pe Ana am mai citit-o prin 2020. Am scris despre „Mamifer” pe blog, dar despre „Nemuritorii de Rând” se pare că n-am mai apucat să povestesc - am poză făcută pentru articol, v-o las aici s-o vedeți, doar că nu l-am scris niciodată. Mă scuzați.

Dar e în regulă, pentru mine oricum nu există Fane fără Nemuritorii, căci și el este tocmai unul dintre Nemuritorii de Rând, doar că el nu are nevoie de tei și de mușcate roșii pentru a se simți acasă, ci de curtea Mamanei, de (a)normalitatea Mamiferei, și de liniște sufletească.

Ana scrie Frumos, cu F mare. Cărțile ei sunt ca o pătură pufoasă și o cană de cacao într-o zi rece - te liniștesc, te păzesc, te relaxează. Aluneci încet în poveștile ei, iar apoi te lași în voia cuvintelor, citești și îți imaginezi o lume aparte, de departe, dar care de fapt e doar lumea noastră, văzută cu ochi buni sau auzită cu urechi bune. E lumea oamenilor buni, dar atunci când vezi câte se întâmplă în jurul nostru, simți că de fapt e ceva ireal, fabulos.

Pe „Ophanim” l-am citit la momentul perfect. Tocmai venise frigul, așa că am pus o pătură pe mine și am băut ceai, cacao, sau cafea, toate calde, în timp ce-l ascultam pe Fane povestind despre bunica lui, Mama Ana - Mamana, despre maică-sa, Mama Zamfira - Mamifera, și despre vrute și nevrute care-i treceau lui prin cap. Sau poate citeam unul dintre caietele lui Fane. La „Nemuritorii…”, în schimb, îmi tot propun să mă întorc în zile reci de toamnă sau de iarnă, să pot să trăiesc și acea carte așa cum mi-aș fi dorit. Am citit-o prin Iulie-August, în niște zile toride de vară, și de fiecare dată când mă făceam confortabilă într-o pătură imaginară și începeam să cred că smoothie-ul sau limonada din pahar sunt ceaiuri, mă lovea căldura în față și rămâneam numai cu cuvintele și cu poveștile de pe hârtie, nu mai eram Acolo cu personajele. Hmm… Noiembrie sună bine pentru o recitire…

Aș mai putea spune că și „Ophanim” și „Nemuritorii de Rând” sunt povești de iubire: de sine, de aproape, de familie, de prieteni, de iubiți și iubite, de viață. Să știți că după aceste două experiențe, căci sunt mai mult decât cărți, încep să cred că așa scrie Ana, cu iubire, nu doar cu cuvinte. Și „Mamifer”, de fapt, e tot iubire presărată cu cuvinte. Și mă gândesc că tare bine ar fi să-mi mai iau cărți de-ale ei…

Am mai citit cărți frumoase. Vă dau și vreo două exemple, în Engleză - „Open Water” de Caleb Azumah Nelson și „On Earth We’re Briefly Gorgeous” de Ocean Vuong, ambele fiind niște cărți pe care le trăiești, care te poartă printr-un carusel de emoții. Și totuși parcă nu-s la fel ca „Ophanim”. Vă explic și de ce, că nu degeaba am făcut eu facultatea de Literatură Engleză - e mai ales pentru că personajele principale sunt prea aproape de creatorii lor, iar autorii le cunosc prea bine, nu se întâlnesc cu ele prima dată pe hârtie, și-atunci ele nu fac ce vor, ci fac ce se știe că trebuie să facă. Cu asta, mă întorc la cea mai dragă descoperire a mea - unicitatea Literaturii Române. La noi se scrie cel mai mult din suflet, industria de carte încurajează asta (sau cel puțin nu descurajează), nu încearcă să închidă cărțile în genuri literare și în tipare, iar cititorul Român este absolut interesant.

* [Un mic moment de teorie] → există două mari tipuri de literatură: „literary fiction” (LF) - ficțiune literară și „genre fiction” (GF) - ficțiune…(să-i zicem) genică. GF sunt cărțile care se pot încadra ușor într-o categorie: de groază, suspans, romantice, etc., iar în industria de carte Englezească sunt văzute ca fiind ușor de vândut, consumate de orice cititor. LF, în schimb, sunt cărți-opere de artă, cărți frumoase, uneori mai greu de înțeles, experimente literare, și sunt citite în general de „cititori profesioniști” (studenți la litere, profesori, academicieni etc.) de aceea editurile nu se înghesuie să le publice. *

Ei bine, cu teoria învățată, am să vă zic că cititorul Român are acces la cărți care țin de fapt de LF. Mai mult, prin felul în care se organizează la noi lansări de carte și dialoguri cu cititorii, ei se angajează în niște discuții literare mega valoroase despre viziunea autorului, dar și despre interpretări personale. Vă dați seama cât de fain am fi văzuți noi ca popor în lumea literară dacă am scoate și treaba asta în față, în timp ce am lucra să mai diminuăm analfabetismul funcțional și toate celelalte probleme? Mnah… la asta mi-a rămas mie mintea după ce am fost la întâlnirea cu Petronela Rotar și Ana Barton de aici, din Londra și după ce l-am citit pe Fane. La asta și la un Festival de Literatură Română în Londra…

P.S. Dacă v-am făcut poftă de Fane, îl găsiți aici: https://www.libris.ro/ophanim-ana-barton-TRE978-606-40-1539-6--p28316638.html

Iar dacă aveți rețineri pentru că „vai, da’ îi în Română”, vă înțeleg perfect, acolo am fost și eu acum câțiva ani, dar dacă n-ar fi fost o carte faină, n-aș fi scris despre ea aici.