Nu râde, citește înainte!

Unde mi-ai pus tricoul cu Robin and the Backstabbers?

După ce a apărut vol. III pe Spotify abia am așteptat să am de pornit către facultate, să urc în bus și să-l ascult la maxim în căști. Știam deja câteva piese, dar trebuia să le pun pe toate la un loc, să fie complet puzzle-ul. Aflasem că aUGAda apăruse pe malul Lacului Roșu - unul din locurile mele preferate - și mai voiam să aud ori de câte ori îmi vine ORICE CARTE CITITĂ E UN GRĂTAR PIERDUT, ORICE CARTE CITITĂ ÎNSEAMNĂ O ÎNFRÂNGERE ÎNCĂ DE LA ÎNCEPUT - pentru că la câte cărți am citit și oi mai citi am pierdut grătare cu căruța și pentru fiecare din ele s-au tăiat copaci deci am și periclitat câteva grătare.

Și ajung în bus. Și e liber locul meu preferat, lângă geam, după ușa din mijloc. Și dau play.

Nu înțeleg cum, dar de fiecare dată când mă las dusă de muzica asta cumva natura începe să se miște după cum îi cântă oamenii ăștia. O fi muzica lor fluidă, oi fi eu nebună, o fi natura influențată? Nu am nicio explicație. Chiar și acum în timp ce scriu mă uit pe geamul de mansardă și văd câte o pasăre care zboară pe ritm, și vântul suflă când mai tare, când mai încet.

Cumva nu s-a pus nimeni lângă mine. Au înțeles, probabil, că ce ascult eu e din altă lume… e altcineva.

Drumul de o oră pe care îl fac aproape în fiecare zi către facultate a fost cel mai productiv din punct de vedere filosofic. Bine, era de așteptat să încep tot felul de procese în mintea mea pentru că asta pățesc de fiecare dată când fac din Robin and the Backstabbers soundtrack-ul meu. Vă dați seama ce a fost în capul meu când singurul CD pe care îl aveam în mașină era vol. II.

Ei bine, am învățat să scriu de nevoie. Dacă aș ține toate procesele numai în capul meu aș lua-o razna. Totuși asta a fost prima dată când m-am aventurat într-o latură a mea despre care nu știam nimic - scriitoarea. Mi-a fost frică de ce voi găsi acolo. Și fii fără frică și dacă ți-e frică e okay, nu-i nimica. Dacă am deschis o ușă, am zis să îi și trec pragul. La ce e bună o ușă care dă înspre un zid?

Iată, nu am altă treabă decât să scriu despre procesul Bacovia Overdrive vol. III: Vladivostok.

E clar că am interpretat totul prin prisma propriei experiențe, dar m-a purtat peste tot și a știut să lovească fix acolo unde mă simțeam sensibilă.

Dar nu mi-e ușor nici mie

A trăi și-apoi a scrie.

Și nu mi-e ușor deloc. Și totuși o fac chiar și acum. Și voi face asta toată viața mea. Pentru că realitatea e cea mai puternică sursă de inspirație a mea și asta înseamnă „new writing” - un curent care asta vrea de la noi, scriitorii, să scriem ce trăim. Am început deja să scriu despre subiecte care lovesc acolo unde doare și nu mi-e frică să continui. Am fost avertizată că e nevoie de curaj. Am. În schimb, mi-e frică de altceva…

râmăi și tu și scrie, scriitoarea mea soție,

rămâi apoi în urmă și-explică-mi și mie –

EXPLICĂ-MI. Asta mă sperie. Trebuie să am grijă ca toate explicațiile necesare să fie acolo în ce am scris eu. Mai ales atunci când vine vorba de piese de teatru. Dar, vai! tind să mă lungesc atât de mult în explicații. Am dezvoltat o obsesie din a fi înțeleasă exact așa cum trebuie. Dar în același timp știu că fiecare va procesa mesajul meu fix cum are nevoie.

EXPLICĂ-MI. E greu. N-ai voie să spui niciodată exact ce gândești sau ce simți. Ar fi prea ușor. Trebuie să le îmbraci frumos, să faci cititorul să înțeleagă cum ai ajuns să simți ceva, să îl duci într-o călătorie astfel încât el să simtă ce ai simțit și tu. Și ce sens are tot? N-o să știm prea curând. N-a rămas chiar nicio urmă, niciun sens, niciun cuvânt? De asta iubesc eu scrisul. E atât de greu, de frumos și de necesar.

M-arunc apoi undeva în viitor și mă văd așa cum îmi doresc: cu ochii complet citiți copiii complet trăiți partizani și paraziți. Așa îmi doresc să ajung. Destinația finală. Sunt pe drumul cel bun. Nu e vorba doar de a scrie, ci de lucrul cu tinerii, de viața mea personală, de oamenii pe care îi am lângă mine și de toate planurile de viitor.

Mă uit în urmă și pe malul celălalt eram tot noi, de pe malul celălalt ne zâmbeam înapoi. Nu mi-e rușine de mine. Am ajuns să înțeleg că toată viața am făcut ce am putut mai bine. Mă înțeleg atât de bine cu mine din trecut că mă uit cu drag la ce scriam în trecut, la poze cu mine, la experiențele care m-au adus aici. Chiar acum, în timp ce scriu, în crâșme primordiale și-n laboratoare se nasc vise noi, iar peste câțiva ani voi fi altundeva, uitându-mă în spate și îmi doresc să zâmbesc și atunci.

Încearcă să nu uiți, să nu uiți niciodată, din toate astea n-am rămas decât noi toți.

E imposibil de imensă lumea dar trebuie să mă duc acum să spăl vasele. Și-apoi voi mai pierde un grătar citind până mi-or fi ochii complet citiți și voi mai trăi (cu viața mea) și voi mai scrie.