Proză scurtă?

Multă vreme am fost sceptică față de proza scurtă pentru că nu prea citisem proză scurtă. Citisem doar schițe, basme și Edgar Allan Poe. Consideram că e mai mult literatură pentru copii și nici nu îmi trecea prin cap că ar putea să vină cu mesaje puternice și background cultural și alte cele. Nici nu știu dacă avem prea multă proză scurtă în literatura română. Dacă avem, vă rog lăsați-mi niște titluri, sunt tare curioasă.

Dar totul s-a schimbat din octombrie, de când am început facultatea. Am un curs care se numește „Studii de Caz în Proza Scurtă” și aproape săptămânal am de citit câte ceva - cred că v-am mai zis despre asta. De la Kafka, la Virginia Woolfe, la autori indieni, la Poe și alți autori cărora n-am reușit să le rețin numele, am citit despre feminism, identitate, colonialism și postcolonialism, America, Marea Britanie, am descoperit idei, perspective, experiențe, realități. Am început să iubesc proza scurtă.

Până acum eram speriată că nu aș fi în stare să scriu un roman cap-coadă, că m-aș bloca într-un punct în care aș crede că nu mai are sens ce se întâmplă și aș termina povestea brusc. Dar acum, mi-am dat seama că aș putea scrie oricând și oricum proză scurtă. E fascinant câte poți spune în 5 pagini. Și-apoi, dacă mă apuc să scriu proză scurtă și mă trezesc cu 100 de pagini, îi spun roman și gata! Uite-așa se înving fricile.